cu umbrele intersectate

să aducă munți de ape să mă înece,
cu valuri ascuțite, a mă opri să încerce,
                                  marea.

cu pietre, bolovani să arunce-n a mea cale,
sau în peșteri adânci să mă prindă-n zale,
                                  muntele.

să mă țină uscat sub un soare crunt,
trupul să mi-l închidă într-un bob mărunt,
                                   zarea.

tot am să număr fir cu fir nisipul,
și până la tine-am să mă întrec cu timpul,
                                   eu.

oriunde-ai fi te voi cauta cântând,
am să sosesc, să mă aștepți visând,
                             tu.

și să rămânem cu umbrele intersectate,
așa cu sufletele, fericit, împreunate,
                              noi.

astronauţii își înghit pasta de dinţi

 "am văzut o doamnă care vorbea cu gardul"
 spunea călătorul, în trenul care părăsea nordul.
 tușiți încet copii mei străini, unii citesc,
 chiar dacă trenul șuieră, și-n galaxii comete năvălesc!
 
 încet, timid, cu ochiul vânăt, un controlor cere biletul,
 precum un magician bătrân care-și divulgă secretul.
 în tren nu-i ca-n rachetă, dar ai astronauților părinți
 știu că acolo sus, în spațiu, ei înghit pasta de dinți?