lumea văzută

mă uit în cana de cafea
ca într-un univers care tocmai se creează.
a ajuns la big bang.
mai sorb o gură de cafea
şi deja galaxiile îi dau un gust amar.
noi suntem undeva înainte de a ne naşte.

ne vom trezi ca-ntr-o frână bruscă de tren
în momentul în care
liniile ferate se vor rupe
şi reflexiile noastre din sticla ferestrelor
vor începe să se spargă în multe bucăţi.
vom umple întreaga planetă cu
cioburile noastre.

am terminat acum cafeaua
şi toată planeta e murdara de zaţ
un nou potop o să o spele.
oricum mâine dimineaţă o să fac
alta.

eclipsă

mă doare gaura din timp în care
tu nu eşti,
mă doare umflătura de durere
de pe suprafaţa aşteptării mele,
mă dor dorurile înghesuite
adânc
între mine şi tine,
mă doare liniştea tăcută
din împrejurul umbrei mele,
mă doare ochiul antic
care nu te vede de atâtea secunde aglomerate
într-un ceas uitat şi găsit
dar nepreţuit,
mă doare visul unde nu te mai găsesc
mă zbat violent
mă lovesc de zidurile realităţii
şi mă trezesc.

eşti lângă mine,
zâmbesc.

marile sfârşituri

astea au fost marile speranțe,
vă rog, zâmbiți, vă rog!
rămâne viața cu restanțe,
și devine timpul drog.

privesc înapoi, văd o oglindă,
gândesc înapoi, idei abundă.
tac înapoi, mi-e pleoapa udă.

pe nesfârșitul drum din palmă, alerg,
pe limba de moarte a ceasului merg, 
înot pe gândurile dezghețate ale unui aisberg.

astea au fost marile speranțe,
vă rog, zâmbiți, vă rog!
vă rog, zâmbiți, vă rog!
vă rog, zâmbiți, vă rog!

zâmbiți, vă rog!
zâmbiți, vă rog!
zâmbiți, vă rog!

zâmbiți
zâmbiți
zâmbiți


gata!

cu umbrele intersectate

să aducă munți de ape să mă înece,
cu valuri ascuțite, a mă opri să încerce,
                                  marea.

cu pietre, bolovani să arunce-n a mea cale,
sau în peșteri adânci să mă prindă-n zale,
                                  muntele.

să mă țină uscat sub un soare crunt,
trupul să mi-l închidă într-un bob mărunt,
                                   zarea.

tot am să număr fir cu fir nisipul,
și până la tine-am să mă întrec cu timpul,
                                   eu.

oriunde-ai fi te voi cauta cântând,
am să sosesc, să mă aștepți visând,
                             tu.

și să rămânem cu umbrele intersectate,
așa cu sufletele, fericit, împreunate,
                              noi.

în colţuri rămân

 când m-am născut
 am clipit ușor cu ochiul stâng
 să nu strivesc castelul de speranțe
 din iris.
 
 însă dinspre tâmple
 veneau artilerii călăre,
 ce aduceau durere și lacrimi.
 au aruncat cu ani grei 
 în castelul meu,
 au săgetat cu iluzii
 și au bombardat cu dezamăgiri.
 
 castelul s-a prăbușit 
 într-un final.
 
 și în urma războiului
 au rămas niște riduri
 în colțul ochiului,
 și un zâmbet amar 
 în colțul gurii.

buzunar

pe afară vijelii aspre pornesc
cu ploi negre ce nu se mai opresc
înăuntru, pereții tapetați se prăbușesc
de-aici de sub moloz, lumina eu cerșesc
sunetele încet-încet, toate amuțesc
și totul piere în acest infern grotesc
te strig tare, și atunci mă trezesc.
sunt un pitic la tine în buzunar. zâmbesc.
mulțumesc

arşiţă

stau uscat pe proaspăta cenuşă
şi caut bucăţi de nor rămase.
toate ploile aşteptă acum la uşă
dar norii şi umbrelele sunt deja arse.

încet muri-vor ploile-n curând,
amintire ne va fi ploaia căzând.

chihlimbar

alerg din gări printre trenuri şi câini
doar cioburi de ploi şi cărţi am în mâini.
alerg singur cântând gri pe calea ferată
dar scap în grabă cartea-mi preferata.

ochii lacomi caută în zadar privirea oarbă,
iar mâinile pierdute, cartea prin iarbă.
cu picioarele-n în pământ, m-am oprit.
rămân captiv în chihlimbar, de timp ferit.