lumea văzută

mă uit în cana de cafea
ca într-un univers care tocmai se creează.
a ajuns la big bang.
mai sorb o gură de cafea
şi deja galaxiile îi dau un gust amar.
noi suntem undeva înainte de a ne naşte.

ne vom trezi ca-ntr-o frână bruscă de tren
în momentul în care
liniile ferate se vor rupe
şi reflexiile noastre din sticla ferestrelor
vor începe să se spargă în multe bucăţi.
vom umple întreaga planetă cu
cioburile noastre.

am terminat acum cafeaua
şi toată planeta e murdara de zaţ
un nou potop o să o spele.
oricum mâine dimineaţă o să fac
alta.

Formula chimică a fericirii.

Era seară acum două săptămâni, douăzeci şi doi de ani, două zile, şi opt luni. Într-o marţi. Fum de ţigară a ieşit când s-a deschis uşa camerei dintre ultimul etaj şi cer al unei case de pe o stradă lăturalnică. În acea mansardă era atelierul unui pictor miop. Îşi ducea cu greu zilele dintr-un capăt în altul al atelierului încercând să le gasescă un rost. În unele dintre ele mai picta. Pictorul nu era bătrân, dar ceasul de pe peretele atelierului sau era cu trei minute înainte.
Pe când îşi transforma cu mâinile-i murdare, gândurile în culori şi ideile în imagini atunci totul s-a prefăcut în negru. Întuneric. Nelinişte. Gol. Sec. Mort. Doar pictorul mai exista, dar se simţea ca o bucată de piele dintr-un pantof aruncat la gunoi. Plutea derizoriu în alt univers întunecat şi rece. Şi a plutit cinci ore şi şapte ani până într-un final a întâlnit în calea sa un Soare imens. Lumină. Căldură. Linişte. Viu. Se simtea împlinit în acest nou univers, deşi era o bucată neînsemnată de piele dintr-un vechi pantof, care gravita în jurul acestui măreţ Soare. Şi a gravitat în jurul Soarelui imens ceva timp (nu se ştie exact fiindcă ceasul din peretele atelierului său a stat). Deodată Soarele a dispărut brusc şi Lumina şi Căldura şi tot.
Nedumerire...
Pictorul a oftat şi a realizat că universul n-a existat şi Soarele nu era chiar un Soare ci doar scânteia rezultată în urma scăpărarii unui chibrit în încercarea de a aprinde focul aragazului pentru a încălzi un ibric de cafea.
Afară ceaţa dimineţii cobora din tramvai şi se aşeza pe toată strada cea laturanică.

istoria unei secunde

deodată imensul negru de albastru latent
căzut de undeva de prea departe
se sparge în bucăţi de alb violent,
şi naşte râuri ce curg din fiecare parte
presărând fiori reci într-un neant inexistent
şi din fiecare clopot orb se aud sunete sparte.
şi toate se opresc să treacă un melc lent!

neatenţii matinale

dimineaţă au cântat două chitare
şi am căzut din întâmplare
printre reci cuvinte amare.
şi-am strigat cu voce tare:
vreau să mă lăsaţi să cad în mare!
să fiu doar val până timpul va dispare.

lacul.

un ceas pe lac grăbit pluteşte
şi caută timpul pierdut orbeşte.
o piatră bea bere cu regele peşte
şi râd amândoi de el mişeleşte.

o piatră pe lac agale pluteşte
şi-l caută pe clovnul regelui peşte.
un ceas stă atârnat de grindă
cred că vrea pe timp să-l surprindă.

utopia

din nişte cioburi şi lumină,
din nisip şi dintr-o zi senină,
din flori şi o hidoasă maşină,
din nişte urme şi o vorba lină,

din albastru crud şi o magaiere fină,

din multe strigăte şi din răşină,
din pietre şi emoţii fără vină,

voi construi un nou perfect,
sau poate doar un vechi defect.