anotimp dezacordat

noi vorbeam la telefon.
ne întâlneam în realitate
și în vise.
în picioarele goale,
călătoream pe plaje necunoscute.
eu priveam prin geam
primii fulgi care cădeau
peste biserica crețulescu.
tu ai venit cu o scoică,
ne-am povestit uimirea.
era din ce în ce mai albă viața
precum parcul crețulescu.

deodată dezăpezitorii încep să mișune,
să strângă tot.
tu lăcrimezi
și așteptăm ultimul metrou.
ningea în crețulescu
și noi ningeam
și albi, ne topeam.

nu ne-am mai văzut de ani,
de ierni întregi
și încă ninge.

nişte oameni pe o scară

    ne-am întâlnit absolut întâmplător. pe niște trepte ale unei scări vechi, într-o clădire, care astăzi se mai găsește doar prin paginile vreunei cărți de istorie. nu mai știu care dintre noi urca și care cobora, eram în aceeași direcție oricum ai analiza lucrurile. ne-am privit în ochi și ne-am strâns ferm mâinile, iar mai apoi fiecare și-a continuat urcarea sau coborârea, nu mai știu acum. nici nu mai contează cine era el sau cine eram eu, important este că ne-am întâlnit preț de o clipă. așa a fost să fie, eu să-i influențez lui deplasarea puțin, iar el să-mi perturbe mie, urcarea sau coborârea, nu mai țin minte. totul a fost altfel după aceea, doar treptele pe care coboram sau urcam au rămas aceleași.

   ne deplasam în direcții opuse și în timp ce ne îndepărtam, încăpea mai mult aer între noi, mai multe trepte. în același timp întreg universul se afla în expansiune. poate dacă universul era finit, am fi rămas acolo pe acea treaptă și am fi putut să înțelegem de ce ne-am întâlnit. acum poate nu mai eram așa de jos sau așa de sus.

cu ce rimează viaţa?

trec trenurile
ratează toate gările.
trec râurile,
ratează toate lacurile.
trec păsările,
ratează toate cuiburile.
trec oamenii,
ratează toate ușile.
trec emoții,
ratează toate inimile.
trec gândurile,
ratează toate mințile.
trec anii,
ratează toate amintirile.

și eu stau cuminte și aștept,
să-mi treacă sufletul, din nou prin piept.

marile sfârşituri

astea au fost marile speranțe,
vă rog, zâmbiți, vă rog!
rămâne viața cu restanțe,
și devine timpul drog.

privesc înapoi, văd o oglindă,
gândesc înapoi, idei abundă.
tac înapoi, mi-e pleoapa udă.

pe nesfârșitul drum din palmă, alerg,
pe limba de moarte a ceasului merg, 
înot pe gândurile dezghețate ale unui aisberg.

astea au fost marile speranțe,
vă rog, zâmbiți, vă rog!
vă rog, zâmbiți, vă rog!
vă rog, zâmbiți, vă rog!

zâmbiți, vă rog!
zâmbiți, vă rog!
zâmbiți, vă rog!

zâmbiți
zâmbiți
zâmbiți


gata!

respiraţie ură la ură

 urlă minciuni în adevăruri
 și aruncă-ți ideile pe socluri.
 scuipă iubirea din gură,
 acum respirăm ură la ură.
 
 e un duel numai cu gândul.
 îngroapă într-un nor trecutul,
 fugi mâncând calic pământul,
 dar taci, ascultă infinitul!

acolo eu

 în dreapta jos
 la intersecția literelor
 care formează cuvintele
 pe care ți le adresez
 când te privesc în
 ochi,
 acolo eu respir,
 acolo eu trăiesc,
 acolo eu exist.