ne-am întâlnit absolut întâmplător. pe niște trepte ale unei scări vechi, într-o clădire, care astăzi se mai găsește doar prin paginile vreunei cărți de istorie. nu mai știu care dintre noi urca și care cobora, eram în aceeași direcție oricum ai analiza lucrurile. ne-am privit în ochi și ne-am strâns ferm mâinile, iar mai apoi fiecare și-a continuat urcarea sau coborârea, nu mai știu acum. nici nu mai contează cine era el sau cine eram eu, important este că ne-am întâlnit preț de o clipă. așa a fost să fie, eu să-i influențez lui deplasarea puțin, iar el să-mi perturbe mie, urcarea sau coborârea, nu mai țin minte. totul a fost altfel după aceea, doar treptele pe care coboram sau urcam au rămas aceleași.
ne deplasam în direcții opuse și în timp ce ne îndepărtam, încăpea mai mult aer între noi, mai multe trepte. în același timp întreg universul se afla în expansiune. poate dacă universul era finit, am fi rămas acolo pe acea treaptă și am fi putut să înțelegem de ce ne-am întâlnit. acum poate nu mai eram așa de jos sau așa de sus.
