camera 9

intru timid în camera mea cea nouă
întâi plâng eu, ca mai apoi să plouă.
depresii  albe pun la geam, în loc de perdele
şi în loc de draperii, coşmarurile mele.
stau între ziduri create de acelaşi gând
şi strig acum mai surd, mai blând .
se sinucid consoanele din alfabet
sufletele lor eliberate, devin urlet.

mai trece pe aici cate un ren,
mai pleacă cate un vis cu fiecare tren.
mai cântă o chitară câte un cântec trist,
un anotimp ploios adus de un taximetrist
stă până încep să-i cadă din frunze
şi mie-ncep să mi se crape cuvinte pe buze.

stau la cafele cu necuscuţi actori
mă trezesc vorbind singur adeseori.
îcep să dărâm acest monocrom decor
si mă revărs într-o veche poză color

picătura care-a golit paharul

ajutor sunt supraviețuitor
și vreau un pic să mor.

mor                |         speranță
ajutor             |         ceruri cercuri
supraviețuitor     |         mor

păsările nopții
gândurile zilei
întrebările esențiale ale timpurilor noastre

când?
cine?
cum?
de ce?

să fie într-un ceas bun. dar să fie mult, în ceasul ăla!
de fapt
cât încape.

atâtea întrebări câte
încap
în cap.

înghite culori

 m-am culcat pe o ureche.
 e urehea tăiată a lui Van Gogh.
 mă trezesc cu noaptea în cap,
 o iau cu mâna și o scutur
 de-i sar stelele,
 până se face dimineață.
 
 în lumina răsăritului se 
 aprinde cerul
 și deodată toate păsările iau foc.
 
 beau cafeaua liniștit, privesc păsările
 afumate
 oricum n-am timp să mă gândesc la toate.

cu umbrele intersectate

să aducă munți de ape să mă înece,
cu valuri ascuțite, a mă opri să încerce,
                                  marea.

cu pietre, bolovani să arunce-n a mea cale,
sau în peșteri adânci să mă prindă-n zale,
                                  muntele.

să mă țină uscat sub un soare crunt,
trupul să mi-l închidă într-un bob mărunt,
                                   zarea.

tot am să număr fir cu fir nisipul,
și până la tine-am să mă întrec cu timpul,
                                   eu.

oriunde-ai fi te voi cauta cântând,
am să sosesc, să mă aștepți visând,
                             tu.

și să rămânem cu umbrele intersectate,
așa cu sufletele, fericit, împreunate,
                              noi.

astronauţii își înghit pasta de dinţi

 "am văzut o doamnă care vorbea cu gardul"
 spunea călătorul, în trenul care părăsea nordul.
 tușiți încet copii mei străini, unii citesc,
 chiar dacă trenul șuieră, și-n galaxii comete năvălesc!
 
 încet, timid, cu ochiul vânăt, un controlor cere biletul,
 precum un magician bătrân care-și divulgă secretul.
 în tren nu-i ca-n rachetă, dar ai astronauților părinți
 știu că acolo sus, în spațiu, ei înghit pasta de dinți?

culori în șoaptă

sunt pete albastre pe ai mei pomeți
verde crud parcă din alte vieți
îmi inundă palma stângă, toată
cu degetele albe, nici dreapta nu-i curată.
mi-e colorat și pieptul cu un roșu aprins
și călcâiul un galben, din alte lumi desprins
am niște mov pe ambele mele coate
buzele mi-s roz și orange, total neasortate
pe creștet cu portocaliu și indigo sunt vopsit
în ochi am o culoare ireală, de negăsit.

și sufletu-mi multicolor, distruge a mea ceață
fiecare clipă cu tine e o foarte colorată dimineață.
în șoaptă ai vărsat culoare-n a mea viață.