luni, 20 decembrie 2010

alb.astru

o pată se uită la mine, cu ochiul stâng
plouă pe zăpada. spre mâine
şi sunt desculţ. lângă decembrie
pata se scurge printre pensule. ieri
nişte corzi sunt tot întinse. azi
un led nu se mai aprinde. demult, deloc
dar totuşi parcă se aud. şoapte şapte.

e luni, de luni de zile,
de aştri albaştri, înşiraţi
de atunci.
în jurul gâtului tău,
acum.
şi pata dispare,
mâine. oare?

marți, 7 decembrie 2010

atât.

nu am prea multe, tu le ştii
un scaun aproape rupt(care încă mă mai ţine), o cană de vin fiert şi foile astea.prea multe idei pentru câteva hârtii. nişte pensule murdare , culori şi o cutie frumoasă de lemn cu nişte corzi. muzică în difuzoarele de pe biroul prăfuit. părul care vrea să-mi intre iar în ochi şi caietul tocit cu cântece pentru chitară. ploaia şi caloriferul de sub fereastră. ceva haine în sertare, postere şi poze pe perte(amintiri) , plus drapelul tricolor care tronează sus. pânzele astea mari din colţ şi telefonul care nu mai sună (poate e mai bine aşa). un dor nebun de mare şi de nisip şi de beri şi de foc pe plajă !
şi câteva cărţi de poezii.
atât.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

nici măcar cuvinte

aseară. mergeam spre gară. tramvai.
în căştile mele urlau versurile: "să nu arunci nimic, nici măcar, nici măcar cuvinte!"
la o staţie se urcă un cuplu.tineri. se aşează în faţa mea. eu cu căştile-mi pe urechi priveam în gol pe geam.
ei se priveau şi încep să-şi mişte mâinile, să schimbe expresii ale feţei, să radă, să se mire. dialogau. fără cuvinte! erau surdo-muţi. erau handicapaţi? sau eram eu?fiindcă nu înţelegeam nimic din ce-şi transmiteau!
"să nu arunci nimic, nici măcar, nici măcar cuvinte!"
oare noi preţuim cuvintele? le aruncăm printre noi, ne descotorosim uşor de ele, oare le înţelegem? oare ne bucurăm de ele? oare le merităm? oare suntem handicapaţi?

am aşteptat trenul, mult.
am tot ascultat piesa, mult.
am tăcut, mult.

marți, 19 octombrie 2010

probabil că timpul

atunci.
momentul nenaşterii.
viaţă înainte de viaţă.

acolo.
noi existăm în acelaşi timp,
în acelaşi loc,
în aceeaşi stare,
în acelaşi trup.

între.
naşterea ne-a rupt,
ne-a auncat pe pământul
ăsta sterp şi normal.
ne-am rătăcit separaţi,
împreună, printre ăştia.

acum.
vântul de toamnă,
ne-a amestecat, noaptea,
ca pe nişte frunze ruginite într-un vârtej.
ne-am regăsit, şi fără să ştim,
am redevenit verzi.

ne va fi greu dar, vom ajunge înapoi acolo,atunci,acum.
cred că aşa a fost dar nu ştiu cuvintele să pot spune,
iartă-mi neputinţa sau neştiinţa,
dar, m-am rupt şi eu cu tine atunci.

probabil că timpul e "vinovat"

duminică, 10 octombrie 2010

exista viata dupa scoala?

printr-a intaia am urat ideea de a merge in fiecare zi la scoala.mai tarziu am inteles conceptul de chiul .
m-am acomodat relativ repede cu ideea de scoala in fiecare zi.
incepand de prin clasa a doua am realizat ca vor fi 4 ani de primara, 4 de gimnaziu, 4 de liceu, facultati... adica vreo doua vieti asa!doamne ma gandeam ca nu mai apuc ziua in care voi fi liber, de scoli, ore, lectii, examene, profesori.
doamne ce chin ce jale, mii de ore pierdute pe bancile unor scoli, zeci de examene, sute de note, colegi mai mult sau mai putin stresanti,multe chiuluri la beri. profesori care mai de care au incercat sa-mi prelungeasca condamnarea la scoala data de aceasta societate.
am inceput sa cred cu tarie ca odata cu terminarea scolii se incheie tot. ca nu mai exista nimic dupa.
anii s-au insirat repede, chiar din ce in ce mai repede.si a venit sfarsitul.
ziua judecatii-licenta . trecut .gata . se terminase? mai traiam?
da!
libertate.
no school, no job, no problem!
traiti cat puteti pe langa scoala.
primiti-o in viata voastra si considerati-o o necesitate inutila
asa ca da ,exista viata si dupa scoala, cel putin pana iti iei job, dupa/de care mori sigur.

marți, 17 august 2010

necontinentul

taramul acesta nu exista,
dar e real
traieste pe o alta planeta,
e populat
este suficient de mare,
dar e gol
are verde peste tot,
dar nu are culoare

e pustiu.

joi, 29 iulie 2010

einuiea - noa

EINUIEA este un ansamblu unic în felul său, care a luat naştere la Bucureşti, în anul 2003, fiind alcătuit din muzicieni tineri, dar cu o bogată experienţă artistică. Numele ansamblului provine din data formării acestuia, 15 iunie, citită în sens invers (cu 1 = A şi 5 = E, respectând ordinea literelor din alfabet)
in iunie acum doi ani i-am cunoscut.

miercuri, 28 iulie 2010

rasaritul soarelui

...vama veche, acum cateva veri, pe plaja la stuf, undeva dupa o prima noapte lunga in vama, asteptam primul rasarit din mare...
celalat suflet de langa mine tremura usor pe bratele mele, in racoarea diminetii...

cu mari dificultati de directie si echilibru, sprijinindu-ne unul pe altul, printre cei multi, am reusit sa ne asezam pe plaja, pe fundal auzeam incet ca prin vis "bolero"...

era din ce in ce mai frig, si lumina napadea plaja scotand la iveala pe oameni si resturile lor...

asteptam zgribuliti mirificul soare, ochii abia se mai tineau, dar voiam neaparat ca asa o noapte sa fie incununata cu un rasarit...

dupa un timp oamenii incepeau sa se departeze, muzica se opri, farmecul momentului se dispersa, iar soarele nu aparuse si cum cortul urla nebun dupa noi, ne-am ridicat cu greu.regretam faptul ca soarele a venit prin spatele norilor, in dimineata aceea

in mometul ridicarii am remarcat undeva mai la stanga un soare ca o portocala in flacari, dap... ratasem rasaritul ...

p.s. alcoolul dauneaza grav pozitionarii pe plaja... :))

luni, 28 iunie 2010

if tomorrow never comes...

nu stiu daca v-ati gandit vreodata cum ar fi daca ziua de maine nu mai vine. pur si simplu asta e ultima zi!

cu exact trei ani in urma:

29 iunie 2007,(nu voi uita prea curand ziua asta)dimineata nasoala rau,examenul de bac la romana! dupa un stres oribil cele doua ore de tortura se terminasera(asa credeam atunci).

dupa o scurta bere rece cu liceenii mei, ma indreptam prin toropeala imensa cu o foame de nu va inchipuiti, spre casa.tramvai aglomerat, discutii despre bac, caldura mare, miros, muncitori, in sfarsit statia izbavitoare, ma indrept spre usa si ...

intr-o dacie trei tipi langa mine, privire impaienjenita, tricoul meu plin de praf si sange,drere imensa in cap...

multa lume in jur, zgomot,targa,tub de oxigen...

legat pe o targa, cu o proteza la gat,neoanele zburau pe deasupra mea,o placuta pe care scria URGENTE...

nu se poate, eram in spital, pentru prima oara chinuit de dureri, suportam greu ideea de internare,cateva copci in spatele capului, tomograf, ecograf, medici, asistente, si apoi salon post-oprator, la usa salonului multa lume ma privea mirata "el e baiatu ala, lovit de tramvai?",ingrozitoare momente!

apar ai mei inlacrimati, mama, tata, matusa-mea, Laura, bunica, o doamne greu a mai fost momentu ala,am ajuns prima oara in fata oglinzii si mi-am vazut fata ranita ,bandajata... nu m-am recunoscut...

prima noapte intr-un spital(nu e deloc ca in filme)imi tot veneau in cap versurile unei piese "if tomorrow never comes", rezultatul tomografului nu era inca cel final si data fiind trauma craniana,situatia mea era incerta,ma gandeam doar daca voi mai vedea vreodata soarele, pe ai mei, daca in noaptea aia plecam , plecam cu multe regrete(refuzasem atatea chestii...).

dupa o noapte de introspectie, dimineata m-am trezit alt om, mult mai sigur pe sine si mult mai detasat, care a inteles imensa valoare a vietii si care plecand la facultate, si-a lasat parul sa creasca in ciuda tuturor criticilor, a facut o multime de alte fapte si tampenii, pe care pana atunci nu le-ar fi facut...


daca nu v-ati gandit pana acu zic sa o faceti, nu lasati viata sa treaca, si nu dati importanta lucrurilor total nesemnificative

ps: in drumul de la spital acasa cu ecografiile fiecarui os al meu in maini, din taxi priveam pe geam campul, copacii, cerul, ca si cum ii revedeam dupa mult timp, in timp ce la radio se difuza "what a wonderful world"...

vineri, 18 iunie 2010

desculți pe calea victoriei

aseară prin fața ateneului
-mă strâg sandalele, zise ea un pic amărâtă.
-scoate-le, i-am sugerat ironic.
-pai dacă te descalți si tu, mi le scot...
-esti nebună?!(zise partea mea rațională)suntem pe stradă...!!!
-de ce nu?(zise partea mea normală)
așa am ajuns in picioarele goale pe calea victoriei,
cu șosetele in buzunar, cu teneșii mei all star in mână, cu priviri foarte cidate primite, cu comentarii tâmpite ale taximetriștilor,cu zâbete, si multe impresii...
de la bucharest music film festival spre căminul de la arte in picioarele goale...
asta imi aminteam aseară ca s-a intamplat acum un an...
pai da, viața asta nu ne iartă, zboară pe lânga noi și ne lasă doar amintiri
așa se pornește in viață, desculț, spre izbandă pe calea victoriilor! mă gandeam io in punctul ăsta de pornire in viață. desculț sunt, ideea e să apuc acum pe calea victoriei...


trebuie să menționez că asfaltul pe calea victoriei e mai fin decât cel de pe occidentului

miercuri, 14 aprilie 2010

insula

...nu cred ca te mai astept, plec si io...

tu ai uitat, sau poate intarzii...

sau parca te vad... te apropii? mi se pare?! off...

acum sunt sigur ca nu ajungi la timp.ma transfer cu totul inspre insula,vad drumul, insula stii unde e, nu?...hai ca te descurci tu!

vor mai fi si alti oameni pe insula, cu siguranta, ei or sa ma inteleaga, lasa ca le spun ca intarzii un timp, vor intelege ei... cred .le explic ca ai intarziat,sau nu, nu le mai spun nimic...

abia astept sa ma intind pe toata insula,sa gust din fericire, sa simt libertatea...ahhh

iti dai seama ca toate acele spirite amestecate cu idei,scufundate in alcool,invaluite in fum, purtate pe nisip de briza marii, ma vor face sa te uit.

sa stii ca ma intorc si te mai caut daca e cava... daca ma mai intorc...