în colțuri rămân

 când m-am născut
 am clipit ușor cu ochiul stâng
 să nu strivesc castelul de speranțe
 din iris.
 
 însă dinspre tâmple
 veneau artilerii călăre,
 ce aduceau durere și lacrimi.
 au aruncat cu ani grei 
 în castelul meu,
 au săgetat cu iluzii
 și au bombardat cu dezamăgiri.
 
 castelul s-a prăbușit 
 într-un final.
 
 și în urma războiului
 au rămas niște riduri
 în colțul ochiului,
 și un zâmbet amar 
 în colțul gurii.

potopul

orașe și vise uscate
în oceane goale-s scufundate.
urlă pietrele însetate
în aceste râuri secate.

zadarnic de secole tot plouă,
seceta ne este hărăzită nouă.
ne vom îneca în amintiri de rouă.

încet, încet totul se evaporă...
întreaga viață e o metaforă.

mai mult ca prezentul

timpul stă întors -
srotnî pmit
și viitorul e trecut
(nici amintirea nu mai e ce-a fost)

pământul invers
se învârte.
văd dinozauri
alergând
spre noi.

zilele stau.

și toate trec spre a se naște.

ordinul himenopterelor

plouă iar cu însorite duminici
în al meu imperiu de furnici
sâmbete uscate curg prin canale
și furnicile plutesc pe petale.
marți, miercuri, vineri, joi,
imperiul rezistă în atâtea ploi.
mă mir cum mai există încă luni
dar, furnicile ude fac minuni.

buzunar

pe afară vijelii aspre pornesc
cu ploi negre ce nu se mai opresc
înăuntru, pereții tapetați se prăbușesc
de-aici de sub moloz, lumina eu cerșesc
sunetele încet-încet, toate amuțesc
și totul piere în acest infern grotesc
te strig tare, și atunci mă trezesc.
sunt un pitic la tine în buzunar. zâmbesc.
mulțumesc

culori în șoaptă

sunt pete albastre pe ai mei pomeți
verde crud parcă din alte vieți
îmi inundă palma stângă, toată
cu degetele albe, nici dreapta nu-i curată.
mi-e colorat și pieptul cu un roșu aprins
și călcâiul un galben, din alte lumi desprins
am niște mov pe ambele mele coate
buzele mi-s roz și orange, total neasortate
pe creștet cu portocaliu și indigo sunt vopsit
în ochi am o culoare ireală, de negăsit.

și sufletu-mi multicolor, distruge a mea ceață
fiecare clipă cu tine e o foarte colorată dimineață.
în șoaptă ai vărsat culoare-n a mea viață.

arșiță

stau uscat pe proaspăta cenuşă
şi caut bucăţi de nor rămase.
toate ploile aşteptă acum la uşă
dar norii şi umbrelele sunt deja arse.

încet muri-vor ploile-n curând,
amintire ne va fi ploaia căzând.

până la infinit şi înapoi

plutea-n derivă o poezie veche,
pe valuri, despre noi pereche.

va reveni-n curând să ştii
într-o noapte cu stele argintii,
cu versurile-i printre noi aruncate
amestecate uşor cu calde şoapte.
doar vântul va încerca a sparge
cuvintele-i prefăcute-n catarge
ale strofelor-corăbii plutitoare
în poezia noastră de-acum nemuritoare.

pentru al poeziei ne-sfârşit
vom alerga încet spre răsărit
vom pune punct numai la infinit.

personal 3004

încerc într-una mă gândesc
la tot ce-a fost şi o să fie
nu văd prezent nu reuşesc,
blestemată fii tu miopie.

rămân în urmă peisaje lungi pe geam
dar ştiu că viitorul mă aşteaptă
biletul de tren e tot ce mai am,
repede vin, căci calea ferată-i o linie dreaptă.