eram desculţ prin oraş

prin oraş desculţ umblam
tot strigam. te căutam.
blocuri mari eu doar găseam
suflete de fier tot întâlneam.

pietrele le-aş fi întrebat,
n-am găsit pe unde am călcat.
după umbra ta m-am aruncat,
însă noaptea te-a furat.

am plecat spre dimineaţă înapoi
ştiu acum ce-nseamna doi
dar totuşi nu mai ştiu de noi
tac! şi fug spre mare mai apoi.

aştept să înnebunească ăştia.

sunt cufundat în realitate până la gât; plutesc în realitate. reuşesc cu greu să-mi ţin capul afară, e bine să respiri aer curat. dau din mâini şi din picioare să mă pot menţine la suprafaţa şi să nu mă scufund.
îi văd pe ceilalţi. înoată prin realitate, unii singuri, alţii în grupuri. sunteţi ca nişte peşti într-un ocean. oare voi ştiţi cum e la suprafaţa? voi ştiţi cum e lumina şi căldura soarelui simţită direct pe pielea de pe obraz, acolo pe fundul realităţii nu pătrunde. dar vântul în păr?
de ce mă trageţi în jos la voi? nu înţelegeţi că nu-mi place? nu vreau să mă cufund cu voi în realitate, eu înot spre capătul ei, spre mal, spre ieşirea din realitate, spre insula mea. când ajung acolo vă aştept, dacă nu veniţi poate mă întorc după voi, dar aştept întâi!

utopia

din nişte cioburi şi lumină,
din nisip şi dintr-o zi senină,
din flori şi o hidoasă maşină,
din nişte urme şi o vorba lină,

din albastru crud şi o magaiere fină,

din multe strigăte şi din răşină,
din pietre şi emoţii fără vină,

voi construi un nou perfect,
sau poate doar un vechi defect.

ca-ntr-un vis

să fie vară vreau acum,
şi plaja nesfârşită precum
un univers.
să fii lângă mine de-acum
să nu mai pleci nicicând nicicum
ca-ntr-un vers.

detaşare.

o scoică voi fi eu în a ta mână,
o voce ce încet, încet te îngâna.
creionul pe foaie, timpul îl amână
un cuvânt în vânt ca să rămână:

să-mi ierţi te rog, cândva gândirea
dar să nu-mi uiţi nicicum simţirea.

petale şi cărămizi

s-au dărâmat şi temple şi imperii
dar nici nu vreau că să te sperii,
căci un imperiu se mai reclădeşte
dar inima-mi odată se zdrobeşte.

şi nu e cu putinţă a o clădi înapoi,
rămâne spartă. şi moare mai apoi.

dorinţa 068

în papuci printre crengi
cuvinte fără rost legi
ţi se pare că mergi
închizi ochii şi alergi.

dorinţe aruncate în ţărână,
le strângi uşor în mână.
poate va veni să-ţi spună
doar dacă timpul n-o dărâmă.

de.cădere

m-am împiedicat în zbor
de vis şi am căzut prin nor.
o picătură
plouă mai tare printre tunete,
alunecă si umbre pe perete.

peisaje lungi se tot arată
şi oameni ce au fost odată
o şoaptă.
drumuri aglomerate curg printre voi
sunteţi doar roboţi pierduţi în noroi.

pământul gri şi rece mă aşteaptă
îl ating uşor cu mâna dreaptă
o clipă.
şi mă ridic iar în zborul meu.
să mă feresc de vis, de-acum mereu!