nici măcar cuvinte

aseară. mergeam spre gară. tramvai.
în căştile mele urlau versurile: "să nu arunci nimic, nici măcar, nici măcar cuvinte!"
la o staţie se urcă un cuplu.tineri. se aşează în faţa mea. eu cu căştile-mi pe urechi priveam în gol pe geam.
ei se priveau şi încep să-şi mişte mâinile, să schimbe expresii ale feţei, să radă, să se mire. dialogau. fără cuvinte! erau surdo-muţi. erau handicapaţi? sau eram eu?fiindcă nu înţelegeam nimic din ce-şi transmiteau!
"să nu arunci nimic, nici măcar, nici măcar cuvinte!"
oare noi preţuim cuvintele? le aruncăm printre noi, ne descotorosim uşor de ele, oare le înţelegem? oare ne bucurăm de ele? oare le merităm? oare suntem handicapaţi?

am aşteptat trenul, mult.
am tot ascultat piesa, mult.
am tăcut, mult.