Formula chimică a fericirii.

Era seară acum două săptămâni, douăzeci şi doi de ani, două zile, şi opt luni. Într-o marţi. Fum de ţigară a ieşit când s-a deschis uşa camerei dintre ultimul etaj şi cer al unei case de pe o stradă lăturalnică. În acea mansardă era atelierul unui pictor miop. Îşi ducea cu greu zilele dintr-un capăt în altul al atelierului încercând să le gasescă un rost. În unele dintre ele mai picta. Pictorul nu era bătrân, dar ceasul de pe peretele atelierului sau era cu trei minute înainte.
Pe când îşi transforma cu mâinile-i murdare, gândurile în culori şi ideile în imagini atunci totul s-a prefăcut în negru. Întuneric. Nelinişte. Gol. Sec. Mort. Doar pictorul mai exista, dar se simţea ca o bucată de piele dintr-un pantof aruncat la gunoi. Plutea derizoriu în alt univers întunecat şi rece. Şi a plutit cinci ore şi şapte ani până într-un final a întâlnit în calea sa un Soare imens. Lumină. Căldură. Linişte. Viu. Se simtea împlinit în acest nou univers, deşi era o bucată neînsemnată de piele dintr-un vechi pantof, care gravita în jurul acestui măreţ Soare. Şi a gravitat în jurul Soarelui imens ceva timp (nu se ştie exact fiindcă ceasul din peretele atelierului său a stat). Deodată Soarele a dispărut brusc şi Lumina şi Căldura şi tot.
Nedumerire...
Pictorul a oftat şi a realizat că universul n-a existat şi Soarele nu era chiar un Soare ci doar scânteia rezultată în urma scăpărarii unui chibrit în încercarea de a aprinde focul aragazului pentru a încălzi un ibric de cafea.
Afară ceaţa dimineţii cobora din tramvai şi se aşeza pe toată strada cea laturanică.