intru timid în camera mea cea nouă
întâi plâng eu, ca mai apoi să plouă.
depresii albe pun la geam, în loc de perdele
şi în loc de draperii, coşmarurile mele.
stau între ziduri create de acelaşi gând
şi strig acum mai surd, mai blând .
se sinucid consoanele din alfabet
sufletele lor eliberate, devin urlet.
mai trece pe aici cate un ren,
mai pleacă cate un vis cu fiecare tren.
mai cântă o chitară câte un cântec trist,
un anotimp ploios adus de un taximetrist
stă până încep să-i cadă din frunze
şi mie-ncep să mi se crape cuvinte pe buze.
stau la cafele cu necuscuţi actori
mă trezesc vorbind singur adeseori.
îcep să dărâm acest monocrom decor
si mă revărs într-o veche poză color
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu