arşiţă

stau uscat pe proaspăta cenuşă
şi caut bucăţi de nor rămase.
toate ploile aşteptă acum la uşă
dar norii şi umbrelele sunt deja arse.

încet muri-vor ploile-n curând,
amintire ne va fi ploaia căzând.

până la infinit şi înapoi

plutea-n derivă o poezie veche,
pe valuri, despre noi pereche.

va reveni-n curând să ştii
într-o noapte cu stele argintii,
cu versurile-i printre noi aruncate
amestecate uşor cu calde şoapte.
doar vântul va încerca a sparge
cuvintele-i prefăcute-n catarge
ale strofelor-corăbii plutitoare
în poezia noastră de-acum nemuritoare.

pentru al poeziei ne-sfârşit
vom alerga încet spre răsărit
vom pune punct numai la infinit.

personal 3004

încerc într-una mă gândesc
la tot ce-a fost şi o să fie
nu văd prezent nu reuşesc,
blestemată fii tu miopie.

rămân în urmă peisaje lungi pe geam
dar ştiu că viitorul mă aşteaptă
biletul de tren e tot ce mai am,
repede vin, căci calea ferată-i o linie dreaptă.

segment

un accident...
impact violent.
ceva medicament
vreau urgent!
tatuajul permanent
neimportant element.
plutesc dement,
în alcool, latent
un pachet de kent,
pe suflet unguent.
timpul neatent,
se sparge lent,
spre alt continent.

cuvântul dus cu vântul

o literă ieri dimineaţă m-a trezit
să-mi spună cum cuvântul a fugit.
fraza goală a rămas în noapte
dar reparată a fost azi cu şoapte.

dacă veţi vedea cumva al meu cuvânt
oriunde, în cer sau pe pământ
lăsaţi-l doar cu vântul, în voia lui
nu-i un cuvânt mărunt, al nimănui
nici un cuvânt ascuns, fugit
e liber, de nimic îngrădit.

pătratul

curge apă sărată din scoici sparte
şi marea parcă nu mai e aşa departe,
pătratul albastru stă calm în perete
şi-mi reproşează ale mele regrete.
norii lui albi care agale trec,
cu speranţele mele se întrec.

şi trenul pleacă încet din gară,
da iubito, este prima zi de vară.

ploi cu soare

astăzi nu mai ştiu să scriu.
vă dau spre ascultare un cântec pe nişte vresuri minunate:
catrene de george topârceanu în interpretarea folk frate.




la mulţi ani folk frate!

sunetul secundei

pe când ceasornicul cel vechi
îşi numără orele fără perechi
am sunetul secundei în urechi.

iubito plouă printre noi, afară iată
miroase a iarbă proaspăt tăiată
şi mai trece calmă, o zi uitată.

ridic de jos o foaie goală,
ţi-aş scrie dar nu am cerneală.
şi foaia se preface în petală.

picătură de ploaie care cade în oraş

am vrut să întreb o picătură
cum e a fii strop
de ploaie?
însă miile de stropi
mă evitau.
unul singur a vrut
să-mi vorbească.
dar, până să-mi termin
întrebarea
s-a zdobit de asfalt.

şi întrebarea rămasă neterminata şi fără răspuns,
a părăsit oraşul înainte ca ploaia să se sfârşească.

elegie

rămas-au poeţii fără foi,
şi versurile lor
se destramă.
literele au plecat cu tramvaie vechi pe căi greşite
şi cerneala se usucă şi moare
în călimară.
şi poeţii au devenit oameni.

rămas-au pictorii fără pânze,
şi pensulele lor
se destramă.
culorile fug libere pe străzi pavate, spre marginea oraşului.
şi bătrânele şevalete
golesc sticle de vin.
şi pictorii au devenit oameni.

rămas-au muzicienii fără instrumente,
şi toate scenele din lume
se dărâmă.
refrene şi acorduri reci plutesc pe marea liniştită.
şi cântecele au
rămas surde.
şi muzicienii au devenit oameni.

Formula chimică a fericirii.

Era seară acum două săptămâni, douăzeci şi doi de ani, două zile, şi opt luni. Într-o marţi. Fum de ţigară a ieşit când s-a deschis uşa camerei dintre ultimul etaj şi cer al unei case de pe o stradă lăturalnică. În acea mansardă era atelierul unui pictor miop. Îşi ducea cu greu zilele dintr-un capăt în altul al atelierului încercând să le gasescă un rost. În unele dintre ele mai picta. Pictorul nu era bătrân, dar ceasul de pe peretele atelierului sau era cu trei minute înainte.
Pe când îşi transforma cu mâinile-i murdare, gândurile în culori şi ideile în imagini atunci totul s-a prefăcut în negru. Întuneric. Nelinişte. Gol. Sec. Mort. Doar pictorul mai exista, dar se simţea ca o bucată de piele dintr-un pantof aruncat la gunoi. Plutea derizoriu în alt univers întunecat şi rece. Şi a plutit cinci ore şi şapte ani până într-un final a întâlnit în calea sa un Soare imens. Lumină. Căldură. Linişte. Viu. Se simtea împlinit în acest nou univers, deşi era o bucată neînsemnată de piele dintr-un vechi pantof, care gravita în jurul acestui măreţ Soare. Şi a gravitat în jurul Soarelui imens ceva timp (nu se ştie exact fiindcă ceasul din peretele atelierului său a stat). Deodată Soarele a dispărut brusc şi Lumina şi Căldura şi tot.
Nedumerire...
Pictorul a oftat şi a realizat că universul n-a existat şi Soarele nu era chiar un Soare ci doar scânteia rezultată în urma scăpărarii unui chibrit în încercarea de a aprinde focul aragazului pentru a încălzi un ibric de cafea.
Afară ceaţa dimineţii cobora din tramvai şi se aşeza pe toată strada cea laturanică.

ceasul care mergea invers

pe scările turnului babel
m-am întâlnit săptămâna trecută cu un ceas
ca oricare ceas
albastru.
cu numere şi cu secunde,
cu sonerie şi picioare,
cu cheiţă, dar care
mergea invers,
contra timpului.
astăzi s-a împiedicat, căzut şi
spart.

era ultimul care mergea invers.
nu mai există alt ceas
care să înşele astfel
timpul.

şi nu am nici măcar o secundă de-a lui, sau o poză cu el.

epilog la capătul tocit al orei

vezi tu, cât am stat
şi am aşteptat,
am vrut şi am dorit,
dar n-a rămas decât zaţul din cana de cafea.

mă plimb cu mâinile la spate înainte şi înapoi,
dar ora asta de aşteptat
s-a terminat brusc.
şi am căzut de pe ea.
e şi tocită
de urmele tălpilor mele.
dar o las pe peron
şi fug repede,
că-mi pleacă trenul.

istoria unei secunde

deodată imensul negru de albastru latent
căzut de undeva de prea departe
se sparge în bucăţi de alb violent,
şi naşte râuri ce curg din fiecare parte
presărând fiori reci într-un neant inexistent
şi din fiecare clopot orb se aud sunete sparte.
şi toate se opresc să treacă un melc lent!

neatenţii matinale

dimineaţă au cântat două chitare
şi am căzut din întâmplare
printre reci cuvinte amare.
şi-am strigat cu voce tare:
vreau să mă lăsaţi să cad în mare!
să fiu doar val până timpul va dispare.

dincolo de mine. dincoace de tine.

ninge dincolo de îngheţatele ferestre,
ninge dincolo de clepsidrele măiestre,
ninge dincolo de mii de gânduri,
ninge dincolo de alb frânturi,
ninge dincolo de florile albastre,
ninge dincolo de neştiute astre.
ninge dincolo de mine.
ninge dincoace de tine.

eclipsă de soare

prin ochelarii cu lentile sparte,
cad litere şi pietre dintr-o carte.
dar cum pot eu să le aleg,
când nici măcar nu le înţeleg?

nu le disting şi nici nu le percep,
unde se termină sau când încep.
sunt totuşi litere cu pietre amestecate,
căzute toate din aceeaşi veche carte.

e întuneric negru, fără lentile,
nu mai ştiu dacă-s nopţi sau zile.
voi revedea lumina oare?
poate-i doar o eclipsă de soare.

scaune albastre

cred că
sunt unul dintre
scaunele albastre
de pe norul alb
format din fumul unei vechi locomotive
a unui tren
care circulă înainte şi înapoi
pe aripile unui porumbel
ce zboară împotriva timpului.

lacul.

un ceas pe lac grăbit pluteşte
şi caută timpul pierdut orbeşte.
o piatră bea bere cu regele peşte
şi râd amândoi de el mişeleşte.

o piatră pe lac agale pluteşte
şi-l caută pe clovnul regelui peşte.
un ceas stă atârnat de grindă
cred că vrea pe timp să-l surprindă.

chihlimbar

alerg din gări printre trenuri şi câini
doar cioburi de ploi şi cărţi am în mâini.
alerg singur cântând gri pe calea ferată
dar scap în grabă cartea-mi preferata.

ochii lacomi caută în zadar privirea oarbă,
iar mâinile pierdute, cartea prin iarbă.
cu picioarele-n în pământ, m-am oprit.
rămân captiv în chihlimbar, de timp ferit.

zenit

în unghi drept între soare şi lună,
pe unde stele comate se adună,
la 75 de grade între jupiter şi marte,
stă calm, un fir de praf, deoparte.

cu mâinile îngheţate la poarta lumii a bătut.
era încuiat, nu l-aţi vrut, dar a trecut.
va mai veni cu glezna ruptă, la poartă ca să bată
poate praful, poate eu sau altul, altădată.

cuvinte-n uitare

teneşi în picioare,
hârtii murdare,
liniile-mi amare,
culori mai rare,
haine-n sertare,
cuvinte-n uitare,
gânduri neclare,
chitara-n spinare,
acorduri uşoare,
apă de mare.
eclipsă de soare.

colecţionarul de pietre

pe o floare curgătoare
mi-am notat trei gânduri rare.
pe un foc aprins de soare
reuşi-voi scrie oare?

am să scriu pe pietre sparte,
să le fac pagini de carte
nu oricum, o carte aparte,
să o împart în şapte arte.

eram desculţ prin oraş

prin oraş desculţ umblam
tot strigam. te căutam.
blocuri mari eu doar găseam
suflete de fier tot întâlneam.

pietrele le-aş fi întrebat,
n-am găsit pe unde am călcat.
după umbra ta m-am aruncat,
însă noaptea te-a furat.

am plecat spre dimineaţă înapoi
ştiu acum ce-nseamna doi
dar totuşi nu mai ştiu de noi
tac! şi fug spre mare mai apoi.

aştept să înnebunească ăştia.

sunt cufundat în realitate până la gât; plutesc în realitate. reuşesc cu greu să-mi ţin capul afară, e bine să respiri aer curat. dau din mâini şi din picioare să mă pot menţine la suprafaţa şi să nu mă scufund.
îi văd pe ceilalţi. înoată prin realitate, unii singuri, alţii în grupuri. sunteţi ca nişte peşti într-un ocean. oare voi ştiţi cum e la suprafaţa? voi ştiţi cum e lumina şi căldura soarelui simţită direct pe pielea de pe obraz, acolo pe fundul realităţii nu pătrunde. dar vântul în păr?
de ce mă trageţi în jos la voi? nu înţelegeţi că nu-mi place? nu vreau să mă cufund cu voi în realitate, eu înot spre capătul ei, spre mal, spre ieşirea din realitate, spre insula mea. când ajung acolo vă aştept, dacă nu veniţi poate mă întorc după voi, dar aştept întâi!

utopia

din nişte cioburi şi lumină,
din nisip şi dintr-o zi senină,
din flori şi o hidoasă maşină,
din nişte urme şi o vorba lină,

din albastru crud şi o magaiere fină,

din multe strigăte şi din răşină,
din pietre şi emoţii fără vină,

voi construi un nou perfect,
sau poate doar un vechi defect.

ca-ntr-un vis

să fie vară vreau acum,
şi plaja nesfârşită precum
un univers.
să fii lângă mine de-acum
să nu mai pleci nicicând nicicum
ca-ntr-un vers.

detaşare.

o scoică voi fi eu în a ta mână,
o voce ce încet, încet te îngâna.
creionul pe foaie, timpul îl amână
un cuvânt în vânt ca să rămână:

să-mi ierţi te rog, cândva gândirea
dar să nu-mi uiţi nicicum simţirea.

petale şi cărămizi

s-au dărâmat şi temple şi imperii
dar nici nu vreau că să te sperii,
căci un imperiu se mai reclădeşte
dar inima-mi odată se zdrobeşte.

şi nu e cu putinţă a o clădi înapoi,
rămâne spartă. şi moare mai apoi.

dorinţa 068

în papuci printre crengi
cuvinte fără rost legi
ţi se pare că mergi
închizi ochii şi alergi.

dorinţe aruncate în ţărână,
le strângi uşor în mână.
poate va veni să-ţi spună
doar dacă timpul n-o dărâmă.

de.cădere

m-am împiedicat în zbor
de vis şi am căzut prin nor.
o picătură
plouă mai tare printre tunete,
alunecă si umbre pe perete.

peisaje lungi se tot arată
şi oameni ce au fost odată
o şoaptă.
drumuri aglomerate curg printre voi
sunteţi doar roboţi pierduţi în noroi.

pământul gri şi rece mă aşteaptă
îl ating uşor cu mâna dreaptă
o clipă.
şi mă ridic iar în zborul meu.
să mă feresc de vis, de-acum mereu!

tu cum te uiţi la pereţi

se simţea singur. era un pic gălbui, privea mai mereu în fereastra celuilalt, văzându-i pe ceilalţi ca el. uşa se deschidea mereu dar nu putea pleca de acolo. au început să îl ignore pentru că nu avea nimic; era complet gol. doar tavanul şi parchetul îl mai legau de ei, câte puţin. aşa zilele îi treceau şi nimic în lumea lui mică nu se schimba.
o dimineaţă racoroasă, în camera goală intră o tipa un pic cam zăpăcită. analizează prin ochelarii ei, şi indică cu degetul spre el. nu putea să creadă, tocmai el; era totuşi fericit!
un tip cu mustaţa îşi face apariţia, îl priveşte şi îl anunţă că va veni şi ea imediat.când a văzut-o nu îi venea a crede că ea era acolo pentru el. lui i se părea cea mai frumoasă deşi formele ei ereu cam demodate. s-au privit un pic şi apoi s-au atins încet, simţea un fior imens prin el. ceilalţi erau acolo.
în momentul penetrării un praf uşor a fost luat de adierea vântului intrat prin geamul deschis. a fost scurt dar intens, nu mai simţise aşa ceva.
tipa cam zăpăcită a agăţat un frumos tablou, mustăciosul a strâns uneltele şi peretele nostru privea acum pe fereastră şi aştepta ziua în care bormaşina lui se va întoarce.

jurnalul unui ştirb

era ceaţă ieri dimineaţă, astăzi e doar frig, foarte frig. mă trezesc greu şi o aud din ce în ce mai tare. tavanul e tot acolo. se umple camera de lumină şi eu abia mai am loc! clar trebuie să mai arunc din chestiile inutile!
trag draperiile şi o invit afară în zăpada; nu e aşa mult loc şi nici măcar nu e cald.
în semintuneric, se desfăşoară şi mă cuprinde. ne acomodăm. eu mâncam şi cu gura plină îi ofer un scaun, dar refuză şi aleargă prin cameră, ce nebună e! mă ridic şi eu, era din ce în ce mai bine şi atunci vrea să plece. o rog să mai stea, măcar puţin. mă ignoră şi se grăbeşte spre uşă, dar o prind cu mâinile şi o strâng tare. ţineam şi cu dinţii de ea, dar se desprinde brusc şi fuge. îmi cad doi dinţi pe covor.
cu limba prin gaura dintre dinţi îmi spun : a fost frumos.poate mai vine şi mâine!