fals imperiu

mi-ar fi plăcut să te întâlnesc,
să te ştiu,
să te privesc.
n-a fost să fie aici
poate e mai bine
pentru tine,
pentru mine,
pentru ea, sau
pentru cine?
eu rămân aici, tăcând
rămân aici, îmbătrânind.
te aştept, deşi n-ai să mai vii
cum nici n-ai fost.

rămâi făr-de păcat.
rămâi perfect,
rămâi nesuflet,
rămâi idee,
rămâi un vis,
rămâi prea multe gânduri.

nişte oameni pe o scară

    ne-am întâlnit absolut întâmplător. pe niște trepte ale unei scări vechi, într-o clădire, care astăzi se mai găsește doar prin paginile vreunei cărți de istorie. nu mai știu care dintre noi urca și care cobora, eram în aceeași direcție oricum ai analiza lucrurile. ne-am privit în ochi și ne-am strâns ferm mâinile, iar mai apoi fiecare și-a continuat urcarea sau coborârea, nu mai știu acum. nici nu mai contează cine era el sau cine eram eu, important este că ne-am întâlnit preț de o clipă. așa a fost să fie, eu să-i influențez lui deplasarea puțin, iar el să-mi perturbe mie, urcarea sau coborârea, nu mai țin minte. totul a fost altfel după aceea, doar treptele pe care coboram sau urcam au rămas aceleași.

   ne deplasam în direcții opuse și în timp ce ne îndepărtam, încăpea mai mult aer între noi, mai multe trepte. în același timp întreg universul se afla în expansiune. poate dacă universul era finit, am fi rămas acolo pe acea treaptă și am fi putut să înțelegem de ce ne-am întâlnit. acum poate nu mai eram așa de jos sau așa de sus.

aş trage linii drepte cu mâna stângă
şi aş suna cu o epocă mai devreme
pe când eram.
eu de atunci nu mi-aş răspunde
fiindcă aş fi prea ocupat să fiu eu cel de atunci.
dar să uităm zic,
(cum se face în asemenea situaţii)

şi să ascultăm fotografiile mute,
dar din ce în ce mai monocrome.
ele îmbătrânesc, îşi pierd
culoarea.
noi însă rămânem mereu la fel,
mereu aceaşi.
captivi în acum.
captivi în culori.

hai să cântam cântecul
ăla vechi şi să ne
prefacem că n-am uitat versurile.

impresie. răsărit

privesc.
îmi privesc reflexia în
cafeaua albastră.
îmi văd chipul
albastru,
albastru amărui,
albastru aburind,
albastru aromat,
albastru fără formă,
sunt eu,
albastru fără contur.

privesc.
îmi dărâm ceaşca cu
mâna dreaptă.
devin atunci
albastru împrăştiat,
albastru lichid,
albastru nemărginit
aproape transparent.

trei unghii

 pentru iulia negru

tăcerea e ca o virtute, în universul expandat

în care până și gândul se lasă înmormântat.

rebela adolescență, uitând de noi, a întârziat

și-acum, cu jumătate de coroană, sunt eu împărat.

un pictor se multiplică necontrolat,

cântând un corn de rinocer articulat.

și visul se autoincendiază repetat

insă arderea de sine,

nu miroase a bine.

contínuum

gândesc în valuri care
lovesc violent țărmul iarna.
privesc lumea așa cum o vede
și o frunză uscată în căderea ei
dintr-un stejar bătrân.
am o viață alcătuită din
schimbările unor anotimpuri
desenate de un copil.

de la rece la cald
și de la întuneric la lumină,
mă mut (cu bagaj cu tot) în fiecare clipă.

mă fac că nu vă aud
când strigați după mine
și fug din ce în ce mai repede.
de voi.

pe tine, cea veche și cea nouă,
pe tine, m-aș opri să te
aștept și să cărăm
mai departe
visele astea neterminate.

apogeu

mai ții minte ultima poezie?
n-am știut că-așa avea să fie.
niciodată n-am să zbor mai sus,
decât ultimul vers ce ți l-am spus!

urmează staţia

mai trec 7 minute
mai trece un metrou
amintiri nereţinute
azi învăţ un nume nou

eu tac în tot întunericul nopţii aşteptându-mi ecoul

degeaba

lumea văzută

mă uit în cana de cafea
ca într-un univers care tocmai se creează.
a ajuns la big bang.
mai sorb o gură de cafea
şi deja galaxiile îi dau un gust amar.
noi suntem undeva înainte de a ne naşte.

ne vom trezi ca-ntr-o frână bruscă de tren
în momentul în care
liniile ferate se vor rupe
şi reflexiile noastre din sticla ferestrelor
vor începe să se spargă în multe bucăţi.
vom umple întreaga planetă cu
cioburile noastre.

am terminat acum cafeaua
şi toată planeta e murdara de zaţ
un nou potop o să o spele.
oricum mâine dimineaţă o să fac
alta.

legământ

mă mai leagă o carte de tine.
o voi dezlega
și o voi arunca
deși
e o carte bună.
întâi am să o termin.
ți-aș povesti-o,
dar nu mai avem timp
nu știu de unde să fac rost
nu mai am rost,
nu știu de unde să capăt,
nu mai am capăt,
nu mai am nici cap,
nici nu mai știu ce citesc.
dar, cu cine vorbesc?

cu ce rimează viaţa?

trec trenurile
ratează toate gările.
trec râurile,
ratează toate lacurile.
trec păsările,
ratează toate cuiburile.
trec oamenii,
ratează toate ușile.
trec emoții,
ratează toate inimile.
trec gândurile,
ratează toate mințile.
trec anii,
ratează toate amintirile.

și eu stau cuminte și aștept,
să-mi treacă sufletul, din nou prin piept.

anti.cariat

găsesc în pădure o
carte cu foi
goale.
o scutur de frunze
şi o arunc
în data de
azi.
brutal.
aştept să-şi revină
şi o caut de
autori.
mai tace preţ de o
clipă
şi vomită câteva
capitole.
tuşeşte două epitete
şi îşi revine
în scurt timp.
e ca nouă.
deja nu mai am chef de ea.

citiţi voi această carte
eu plec cu trenul de noapte.

__world without sun

neînţeleasă

sau poate neuitată

absurdă

sau poate absolută

viaţa

măcar atât să mai înţelegem şi noi.

oricum,

uităm gând după gând,

aruncăm cuvânt după cuvânt,

săpăm mormânt după mormânt.

şi apoi cântăm

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

acelaşi cântec

dar pe-un mort soldat erou,

nu-l vei găsi nicicând pe la metrou.

cântec zâmbet

incoloră albă noapte
înecată în cafea cu lapte
când răsăritul de dimineaţă
înşiră poezii pe un fir de aţă.

un călător bătrân prin timp
naufragiat în acest anotimp
mă întreabă cât e ceasul
nu ştiu, eu caut oraşul!

o sferă cât o lună
un gând cât o minciună
şi o idee la mine-n mână
toate încet încet se adună

camera 9

intru timid în camera mea cea nouă
întâi plâng eu, ca mai apoi să plouă.
depresii  albe pun la geam, în loc de perdele
şi în loc de draperii, coşmarurile mele.
stau între ziduri create de acelaşi gând
şi strig acum mai surd, mai blând .
se sinucid consoanele din alfabet
sufletele lor eliberate, devin urlet.

mai trece pe aici cate un ren,
mai pleacă cate un vis cu fiecare tren.
mai cântă o chitară câte un cântec trist,
un anotimp ploios adus de un taximetrist
stă până încep să-i cadă din frunze
şi mie-ncep să mi se crape cuvinte pe buze.

stau la cafele cu necuscuţi actori
mă trezesc vorbind singur adeseori.
îcep să dărâm acest monocrom decor
si mă revărs într-o veche poză color

e
ca şi cum nimicul
n-ar mai însemna nimic.

am stat aseară,
am privit prin fereastra închisă,
am analizat
şi am plâns şi eu de vreo
trei ori pentru nimic.
am încercat,
dar tot degeaba.
am aprins apoi calm o tigară
şi nimic, nimic
doar scrum.

la început a fost cuvântul.
apoi avântul
apoi gândul
apoi nimic. nimic. nimicul.

nimic mai mult

de ani de zile căuta, căuta, căuta, căuta, căuta, căuta, căuta, căuta, căuta, căuta,
el scria, scria, scria, scria, scria, scria, scria, scria, scria, scria, 
era poet.
dar ieri s-a oprit,
ieri a murit.
era poet.
scria poezia lui cea mai importantă,
versurile cu rima cea mai elegantă.
era poet.
a vrut să fie neuitată. Poemul neuitat .
dar a ramas neterminată. Poemul neterminat.
era poet.

strâng din dinţi

ochi pentru ochi şi dinte
pentru cuvinte.

rămaşiţele de război
le vom purta mereu cu noi
cicatrici şi dinţi lipsă,
din soare cu dinţi direct eclipsă.
o luptă între două ploi
mă îngroapă pe mine în noroi
şi pe voi vă face eroi.
eroi au fost,
eroi sunt încă.
ochi pentru ochi şi dinte
pentru cuvinte.

strâng din dinţi.
cuvinte, le adun în rugi
şi zâmbetul scăpat în timp ce fugi.

zbor alandala

pana vine din aripă
și scrie
cuvântul, care vine din suflet
și naște
versul, care vine din poezie
și rostește
gândul, care vine din înăuntru
și atât.

gaura de vierme

creierul meu gravita
adânc pe suprafața plată
a timpului din jurul unei
stele albastre.

primul cosmonaut
ieșit din atmosfera
creierului meu,
își ținea acum respirația
privind cum
găinile astronomice
râcâiau violent
prin toate galaxiile cunoscute
în căutarea
găurii de vierme.

picătura care-a golit paharul

ajutor sunt supraviețuitor
și vreau un pic să mor.

mor                |         speranță
ajutor             |         ceruri cercuri
supraviețuitor     |         mor

păsările nopții
gândurile zilei
întrebările esențiale ale timpurilor noastre

când?
cine?
cum?
de ce?

să fie într-un ceas bun. dar să fie mult, în ceasul ăla!
de fapt
cât încape.

atâtea întrebări câte
încap
în cap.

eclipsă

mă doare gaura din timp în care
tu nu eşti,
mă doare umflătura de durere
de pe suprafaţa aşteptării mele,
mă dor dorurile înghesuite
adânc
între mine şi tine,
mă doare liniştea tăcută
din împrejurul umbrei mele,
mă doare ochiul antic
care nu te vede de atâtea secunde aglomerate
într-un ceas uitat şi găsit
dar nepreţuit,
mă doare visul unde nu te mai găsesc
mă zbat violent
mă lovesc de zidurile realităţii
şi mă trezesc.

eşti lângă mine,
zâmbesc.

scrisoare decupată din calendare

sunt un fir de nisip idealist
într-o clepsidră cu-n timp suprarealist
agăţată de coada unei mici comete,
ce cade haotic printre reci planete.
stăteam singur şi priveam
universul crud de dincolo de geam.
un om pe nişte scari să ma salveze
să rupă trepte care să rimeze.
acum urc şi cobor aceleaşi scări,
uit şi trăiesc aceleaşi stări.

simt, deci exist?

149.597.870.700 de metri până la Soare
284 ore şi 41minute până la Tine
acum Soarele mai aproape îmi pare.
dar, încă cresc clepsidre în mine.

marile sfârşituri

astea au fost marile speranțe,
vă rog, zâmbiți, vă rog!
rămâne viața cu restanțe,
și devine timpul drog.

privesc înapoi, văd o oglindă,
gândesc înapoi, idei abundă.
tac înapoi, mi-e pleoapa udă.

pe nesfârșitul drum din palmă, alerg,
pe limba de moarte a ceasului merg, 
înot pe gândurile dezghețate ale unui aisberg.

astea au fost marile speranțe,
vă rog, zâmbiți, vă rog!
vă rog, zâmbiți, vă rog!
vă rog, zâmbiți, vă rog!

zâmbiți, vă rog!
zâmbiți, vă rog!
zâmbiți, vă rog!

zâmbiți
zâmbiți
zâmbiți


gata!

deconstrucţii de cub

când se va remodela planeta
 o vor reface sub formă de cub.
 vor fi toți fericiți
 până când prețul
 terenului din colțuri
 va crește 
 prea mult
 și vor fi nevoiți 
 să o refacă rotundă,
 dar cubul e mai 
 greu de remodelat
 și o vor distruge
 pentru terenurile din colțuri.

 când se vor remodela oamenii
 se  vor reface sub formă de roboți pe baterie.
 vor fi toți fericiți. 
 până când prețul electricității
 va crește
 prea mult
 și vor fi nevoiți să se 
 refacă sub formă 
 de suflete,
 dar sufletul e mai 
 greu de remodelat
 și se vor distruge
 pentru nimic.
 

nici un măr albastru

Cum rezolvi un iepure mare?
Sau câte anotimpuri încap într-o cană roşie?
Aşa se întreba poetul. Ar fi vrut să scrie
o poezie, să fie poezia
vieţii lui. Să fie poezia
care să schimbe radical lumea, să schimbe toată literatura universală.
Se aşezase sub un copac.
Era teiul lui Eminescu. Dar el nu avea o Veronica. Avea o cană roşie şi un gând despre iepure.
se gândea,
plângea,
scria,
ardea,
statea,
uita
şi o lua de la capăt sub teiul lui Eminescu.
Şi-a scris numele în coaja copacului cu un cuţit. Nu ştia de ce. Căuta raspunsuri în el, pentru el, căuta ideea salvatoare.
Se aşeză iarăşi la umbra teiului cu o cana roşie de ceai în mână, şi lăcrima în versuri.
Deodată îi pică în cap un măr roşu.şi atunci i-a venit IDEEA.

critica loţiunii pure

ana are mere. ana are mere.
afară, galben, cu soare plouă neîncetat.
eu cânt şi urlu tare de durere,
căci soarele ud m-a congelat.

loţiunea pură cu extract de idei este prea tare.
idei grele şi albastre. scap de ele, le dezleg.
nu vreau să mă înec cu ele în mare,
oricum primul vers nici eu nu-l înţeleg.





eu nu am mere.
eu nu ... mere.
numere.
ere.
re.
e.

înghite culori

 m-am culcat pe o ureche.
 e urehea tăiată a lui Van Gogh.
 mă trezesc cu noaptea în cap,
 o iau cu mâna și o scutur
 de-i sar stelele,
 până se face dimineață.
 
 în lumina răsăritului se 
 aprinde cerul
 și deodată toate păsările iau foc.
 
 beau cafeaua liniștit, privesc păsările
 afumate
 oricum n-am timp să mă gândesc la toate.

respiraţie ură la ură

 urlă minciuni în adevăruri
 și aruncă-ți ideile pe socluri.
 scuipă iubirea din gură,
 acum respirăm ură la ură.
 
 e un duel numai cu gândul.
 îngroapă într-un nor trecutul,
 fugi mâncând calic pământul,
 dar taci, ascultă infinitul!

acolo eu

 în dreapta jos
 la intersecția literelor
 care formează cuvintele
 pe care ți le adresez
 când te privesc în
 ochi,
 acolo eu respir,
 acolo eu trăiesc,
 acolo eu exist.

cu precădere, Lipsă de zgomot

ieri, am ascultat
o piatră
cum mi-a vorbit
ani întregi
despre neprețuita clipă,
în care a cunoscut
liniștea.


probabil.